Singuratatea iernii. Izbaviri

Priveam dimineata spre iarna de afara. Aproape cu coada ochiului, pe furis, sa vad, sa aud ce sopteste. La un moment dat, am privit mai atent, fara spaima. Si mi s-a facut mila de ea. Pare atat de singura… Crengile copacilor, odinioara incarcate cu verde, sunt acum golase, dezbracate, la prima vedere haotice in bataia vantului. Gerul, crivatul, aschiile de gheata ce ne intra-n obraji, zapezile care mai mereu sunt ba in exces, ba prea inghetate, toate fenomenele cu care ne intampina sunt parca menite a tine iarna departe de sufletul nostru. Sigur are si iarna prieteni. Cu totii avem momente in care numai fulgii de nea ce cad molcom pe pleoape ne sunt izbavire. Sau clipe in care iubim de-a dreptul peisajul mirific oferit de patura moale de alb – covor perfect pentru celebrul vals al copacilor ninsi. Copiii… ei, da, ii sunt prieteni fideli. Ei stiu sa se bucure de frumusetea ei, o cunosc mult mai bine decat noi, stiu ca, dincolo de asprimile ei, de biciuirile si capriciile sale , iarna poarta in ea ceva sfant ce nu se rezuma la bulgari de zapada, urme de sanii si Mosi rumeni. Copiii o simt aproape de ei, o mangaie cu manutele lor, cu tipetele zglobii, dar si cu colindele tainice  ce dau iernii un sens. Chiar esti singura, iarna, iar multi dintre noi nu te iubim. Recunosc. Te acceptam, pentru ca, in fond, dai prilej primaverii mai tarziu sa se nasca, iti toleram toanele, anxietatile si viforul, amortelile si inghetul pentru ca asa e firea ta. Lumea te condamna, bombanind pe furis, dorindu-ti plecarea, se vorbeste cu sarg chiar si despre blestemul iernii din suflet – ceva rau, de nedorit, de nesuportat. Nu m-am putut imprieteni niciodata cu tine, iarna. Privindu-ti ramurile golase cum se apleaca azi intru imbratisari infrigurate, imi dau seama ca poate e timpul sa fac pace cu tine. Si sa-ti observ nu doar toanele, ci si frumusetea. Simplu, firesc. Precum un copil.