Acorduri, un alt fel de acorduri

Acordeonul acela atat de vechi, cu intestinele fumurii de-atata tutun cat inghitise, l-am dat ieri jos din cui. Dormea pe unul din rafturile din camara si l-am miscat putin, cautand niste reviste. Am avut senzatia ca una dintre clape m-a muscat de mana cand cotrobaiam pe-acolo. Sa te urci pe un scaun, schimbandu-ti inaltimea cu cativa centimetri, e o alta lume, mai ales cand praful e suveran peste coli scrise, manusi de ski si borcane cu tot felul de suruburi inutile. Dar acordeonul musca din nou, scheauna si-si umfla burduful. O fi vazut Montmartre? L-or fi stropit gondolierii?

L-am pus pe scaun in fata mea si tot astept sa-mi povesteasca. Nu cred ca am succes, sunt un foarte slab impuls pentru cei ce detin impresii de calatorie. Pufaie de cateva ori. Il vad cum se chinuie, cum se-nfoaie. O nota slaba ca un nasture abia ii iese pe gura, nu stiu ce spune, nu-mi dau seama ce vrea sa-mi arate… Din burduf iese timida o laba. Mi-am adus aminte ca, acum foarte multi ani, am ascuns acolo un caine pe care-l gasisem in fata casei.